Ploaia

      Ploua. Ploua pe geam. Ploua incet. Ploua si-n sufletul meu. Cu ochi ingindurati si pleoapele grele de vise, privesc cum se mai striveste o picatura de ploaie in asfaltul fumuriu. Si inca una. Si inca una. Si se revarsa din cer siroaie, si spala acoperisurile si strazile, si gindurile. Si ploua. Incet. Cu picaturi reci ca gheata. Ce timp pustiit. Copacii inca nu au inverzit si seamana a toamna tirzie. Mi-e somn. Si ploua. Si ploua in mine cu ploiae uscata. De mi s-ar sterge gindurile si amintirile inutile, asa cum doar ploaia stie, sa te inunde si sa te racoreasca ca intr-o zi de vara torida. Si s-o iei de la inceput.

Am Obosit

       Ma doare capul de parca imi sfredeleste cineva in creier. Abia de mai tin ochii deschisi si cu greu imi stapinesc lacrimile sa nu-mi inunde privirea. Am obosit. Am obosit de toate si de tot. Nici nu am forta sa tin pixul in mina. Vreau doar sa dorm, sa dorm incontinuu, si macar pentru o zi sa nu am nici o grija, sa nu retraiesc ca am atitea de facut. Vreau doar putina liniste.
       Si ma trezesc in fiecare dimineata cu gindul ca azi o sa fie mai bine. Azi o sa am putere sa rezist. In curind totul o sa se termine si o sa am timp. O sa am timp sa citesc o carte. O sa am timp sa hoinaresc pe strazile inverzite ale orasului, o sa am timp sa uit de toate si sa ma pierd in nestire. O sa am timp sa nu ma gindesc la nimic. Putere.
       Si chiar de ai obosit, vei intelege ca inca poti continua mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti.

Asteptind viata

       De ceva timp incoace tot astept sa mi se inceapa viata. Astept sa se intimple ceva miraculos, sa se produca o schimbare si viata mea sa ia o alta intorsatura. De parca tot ce traiesc acum nu are sens, dar cind in sfirsit voi fi acolo unde e mai bine, atunci in sfirsit o sa incep sa fiu si eu mai buna. Si imi promit in fiecare zi ca atunci o sa ma demachiez in fiecare seara, si o sa pun flori prin casa, o sa invat sa gatesc mai bine, o sa invat sa-mi controlez viciile, si cel mai important, nu o sa mai pierd timpul la calculator pe fleacuri neimportante. O sa fac ceva cu viata mea, o sa-i gasesc un sens, o sa devin cineva si o sa lupt pentru asta. O sa ies in oras, la shopping si la cafenele cu prietenii mereu. Asta va fi atunci. Dar acum stau inchisa in casa ca un soarece in colivia lui. Si imi permit sa fiu dezorganizata, si sa las pe altii sa faca lucrurile care as putea sa le fac si eu, pentru ca asa e mai convenabil, sau pentru ca pur si simplu nu ma trage sa fac absolut nimic acum, aici. Pentru ca astept acea schimbare, deja de luni bune. Astept ca o proasta ceva ce poate nu se va intimpla niciodata, decit daca voi lua initiativa. Dar ma simt atit de limitata, de parca as fi intemnitata, fara nici o putere. Abia imi permit sa ies la un suc cu fetele, daramite prin cluburi, sau la shopping, sau sa-mi permit orice moft. Asa ca imi va fi cam greu sa-mi scot din cap aceste conceptii, oricit de gresite ar fi.
       Viata trebuie traita acum, stiu asta. Nu e timp de trancanit. Vrei ceva, dute si ia-ti! Nu astepta sa iti cada din pod, pentru ca ai mult de asteptat. Iar eu, incetisor, voi ajunge acolo unde mi-am propus!
       Be the change you want to see in the world.

Firicele de soare

     Astazi pot sa spun si eu ca a sosit primavara. Astazi observ ca soarele parca luceste mai tare si oarecum afara e mai cald ca in casa......si parca e bine :) . Asteptam de mult sa se incalzeasca putin, prea aspra a fost iarna aceasta, desi cu o anumita surprindere, ceva s-a intimplat anul acesta ca mi-a placut iarna. Habar nu am de ce, pur si simplu au fost multe zile cind imi venea sa zimbesc, asa, de dragul soarelui. Si astazi soarele imi zimbeste parca mai intens si simt ca se incepe sezonul meu preferat. Abia astept sa rasara primele firicele de iarba, sa infloreasca toate florile de culorile curcubeului, sa se imipinzeasca livezile de cires cu floricele de popcorn si sa miroase a nou, a viu, a proaspat. Ador timpul cind natura revine la viata, mai cu forta, mai cu speranta, si nu ai cum sa nu te indragostesti, si nu ai cum sa nu zimbesti macar citeodata, asa, pe ascuns, fara motiv, doar pentru ca iti place vremea de afara. Si simti nevoia sa ierti mai mult, sa iubesti mai mult, simti nevoia sa te scalzi in oceanul de parfum de primavara, si stii ca si tu mai ai o sansa sa renasti din nou, sa incepi totul de la inceput. Simti ca odata cu primavara, ai si tu dreptul la o viata noua, una mai buna. Si zimbesti, ca e primavara, si ti-e parul impletit din firicele de soare.

Doar tu si eu

Doar timpul

       Tin cafeaua in mina si privesc pe geam. Privesc la vremea de afara, la fulgii care siroiesc in bataia vintului neascultatr de primavera neinceputa. Si ma cuprind amintirile si clipele frumoase din trecut. Clipele cind imparteam crize de risete necontrolate cu prietenele. Ma gindesc la ce a fost mai demult, cum am fost eu, si ma gindesc cine sunt acum si unde am ajuns. 

       Iubesc copii nespus de mult, ii admir pentru naivitatea si inocenta lor, si ma molipsesc de zimbetele lor zgomotoase de fericire. Si imi dau seama ca cu cit crestem cu atit mai usor falsificam zimbetele cu adevarat sincere. Sunt prea multe cruditati si nedreptati in lumea asta, prea multa lume sufera de foame, dar mai mult de foame de iubire decit de o felie de piine. Traim intr-o lume in care inocenta si-a pierdut valoarea, adevarul nu mai are aceeasi putere, fiind inlocuit de oameni falsi, obiecte false, de emotii ascunse.

       Toti sunt grabiti sa-si obtina scopurile, si nu conteaza pe cine calca in picioare pentru a ajunge acolo unde isi doresc. Si cind ne oprim pentru o secunda, ne dam seama ca am ajuns mult prea departe in viitor. Unde a diparut un an, doi, trei din viata noastra atit de repede? Unde au disparut prietenii cu care imparteam totul adineaori? Pe care nu i-am mai sunat de o vesnicie sa-i intrebam ce mai fac. Unde au disparut visele din copilarie? Unde au disparut iubirile pentru care am fi facut orice atunci?
       Parca ne-am urcat toti intr-un tren  cu viteza ultra rapida spre sfirsitul lumii. Timpul trece mult prea repede, lumea se dezvolta mult prea rapid, tehnica a atins cote maxime. Ceea ce e real acum, probabil era fantastica cu 100 de ani in urma. Si ma intreb cum au supravietuit celelalte milioane de ani fara ceea ce noi nu putem supravietui acum? Deja suntem dependenti de telefoane si tot felul de alte comoditati, de internet, de tehnica, de nou. Si poate nu e rau, poate asa trebuie sa fie. Poate e mai bine sa lasam in trecut emotii triste, oameni negativi, dezamagiri, pentru a putea merge mai departe fara “bagaje” inutile. Dar parca sufletele ne sunt din ce in ce mai obosite, si oricit de mult nu am incerca sa fim energici si optimisti, de fapt ascundem in noi toate gindurile, toate durerile si veninul. Uneori reusim sa trecem peste, alteori doar mergem inainte.

       Nu stiu unde o sa ajungem, nici nu stiu unde ne-am pornit, dar depinde de fiecare din noi sa facem aceasta lume un loc mai bun. Asa ca, straine, oprestete o secunda, priveste in jur, si fa cuiva un bine, nu vei regreta. Iar eu imi termin cafeaua si ma duc sa hranesc un catel ratacit.

more