Doar timpul

       Tin cafeaua in mina si privesc pe geam. Privesc la vremea de afara, la fulgii care siroiesc in bataia vintului neascultatr de primavera neinceputa. Si ma cuprind amintirile si clipele frumoase din trecut. Clipele cind imparteam crize de risete necontrolate cu prietenele. Ma gindesc la ce a fost mai demult, cum am fost eu, si ma gindesc cine sunt acum si unde am ajuns. 

       Iubesc copii nespus de mult, ii admir pentru naivitatea si inocenta lor, si ma molipsesc de zimbetele lor zgomotoase de fericire. Si imi dau seama ca cu cit crestem cu atit mai usor falsificam zimbetele cu adevarat sincere. Sunt prea multe cruditati si nedreptati in lumea asta, prea multa lume sufera de foame, dar mai mult de foame de iubire decit de o felie de piine. Traim intr-o lume in care inocenta si-a pierdut valoarea, adevarul nu mai are aceeasi putere, fiind inlocuit de oameni falsi, obiecte false, de emotii ascunse.

       Toti sunt grabiti sa-si obtina scopurile, si nu conteaza pe cine calca in picioare pentru a ajunge acolo unde isi doresc. Si cind ne oprim pentru o secunda, ne dam seama ca am ajuns mult prea departe in viitor. Unde a diparut un an, doi, trei din viata noastra atit de repede? Unde au disparut prietenii cu care imparteam totul adineaori? Pe care nu i-am mai sunat de o vesnicie sa-i intrebam ce mai fac. Unde au disparut visele din copilarie? Unde au disparut iubirile pentru care am fi facut orice atunci?
       Parca ne-am urcat toti intr-un tren  cu viteza ultra rapida spre sfirsitul lumii. Timpul trece mult prea repede, lumea se dezvolta mult prea rapid, tehnica a atins cote maxime. Ceea ce e real acum, probabil era fantastica cu 100 de ani in urma. Si ma intreb cum au supravietuit celelalte milioane de ani fara ceea ce noi nu putem supravietui acum? Deja suntem dependenti de telefoane si tot felul de alte comoditati, de internet, de tehnica, de nou. Si poate nu e rau, poate asa trebuie sa fie. Poate e mai bine sa lasam in trecut emotii triste, oameni negativi, dezamagiri, pentru a putea merge mai departe fara “bagaje” inutile. Dar parca sufletele ne sunt din ce in ce mai obosite, si oricit de mult nu am incerca sa fim energici si optimisti, de fapt ascundem in noi toate gindurile, toate durerile si veninul. Uneori reusim sa trecem peste, alteori doar mergem inainte.

       Nu stiu unde o sa ajungem, nici nu stiu unde ne-am pornit, dar depinde de fiecare din noi sa facem aceasta lume un loc mai bun. Asa ca, straine, oprestete o secunda, priveste in jur, si fa cuiva un bine, nu vei regreta. Iar eu imi termin cafeaua si ma duc sa hranesc un catel ratacit.